Așa multă lume în jurul meu și totuși ajung deseori la ideea că sunt atât de singură... Mă tot gândesc care-i greșeala mea în toată existența mea, ce nu fac bine?! De ce am cu adevărat nevoie ca să mă simt împlinită?!... Și da, răspunsul îmi pare ascuns la prietenul adevărat prea-adevărat pe care nu-l am, când am sau nu nevoie. Mi-i atât de trist că simt lipsa unui om, pe care nu-l cunosc sau poate-l cunosc, dar nu suficient. Admir mult când văd oricare două prietene care își petrec marea majoritate a timpului împreună: au multe în comun, au în mare parte aceleași scopuri, râd în aceeași limbă, se supără și apoi simt nevoia de a se împăca, căci se simte că omulețul pe care ești supărat, e unul de care ai nevoie nu doar atunci când ți-i vesel, dar și când ți-i trist și la rândul lui are nevoie să-i asiguri aceleași lucruri și știi că-i unicul care te înțelege perfect tot timpul...
Teoretic totul pare simplu, dar în mod practic e greu să găsește acel omuleț care să fie acolo unde vrei tu să fie și tu la rândul tău să fii acolo unde el are nevoie să fii...
Într-adevăr nu sunt un prieten bun, poate că dacă eram, aveam alături de mine un prieten bun...Un prieten care mi-ar fi sprijinit ideile și care mi-ar fi susținut inițiativele, un prieten cu care aș fi plâns în zile negre, un prieten cu care aș fi râs în zile colorate, un prieten cu care aș fi petrecut timpul atât util cât și plăcut, un prieten care m-ar fi acceptat așa cum sunt - fără să-mi zică cât de aiurea sunt de fapt sau chiar dacă mi-ar zice, ar accentua că oricum ține la mine chiar și așa cum sunt. Consider că cel care are alături un prieten bun, e cu un pas mare înainte, el e mult prea bogat spiritual, iar acea bogăție spirituală este împărțită cu cei ce au și ei la rândul lor nevoie de ea, prietenii lor adevărați.
Am fost tot timpul un om vesel pentru toți, dar m-am simțit tot timpul cel mai trist de pe Pământ. Nu sunt nici măcar un geniu, ca să fiu țintuită în singurătatea sufletului...Uneori nu-ți ajunge nici răbdare să accepți că nu ești așa cum vrei să fii și ai vrea să fii altfel, dar nu te mai poți schimba. Nu poți ține alături o persoană fără ca aceasta să vrea să fie lângă tine. Și cel mai urât că sunt oameni care ar fi acolo lângă tine oricând, dar tu nu îi accepți și invers tu ai fi pentru alții alături de ei, dar nu te acceptă... Și parcă în lume ar trebui să fie un echilibru, cei mai mulți din noi, îl găsim în singurătatea sufletului...
Nu știu ce m-a apucat, trăiesc așa de 21 de ani, rece, fără suflet, lipsită de interes și acțiune, mai ales atunci când e cazul... Da, e problema mea... Ar trebui să mă gândesc mai puțin la asta, ar trebui să mă orientez spre scopurile pe care le am și încet să-mi formez mediul de care am nevoie cel mai mult... La moment, eu sigură am nevoie de încălzire zilnică sufletească, căci un ghețar ca mine necesită o căldură puternică ca să fie topit și să se transforme în apa de care ar avea cineva mare nevoie...
