....Bunica... Nu m-aș fi gândit acum aproape 5 ani în urmă că aș putea scrie despre ea, nu m-aș fi gândit atunci când trăia că o să mă doară atât plecarea ei. Și totuși au trecut ani buni, dar amintirea ei mă face să plâng, dar și să zâmbesc, atunci când adun acele clipe frumoase petrecute cu ea și iar să plâng, amintindu-mi că nu mai este.
...Draga mea bunicuță, după cele întâmplate, mi-am revenit mai greu: te-am visat de câteva ori; uneori încercai să mă protejezi, alteori aveam senzația că ai vrea să mă iai cu tine, dar știai că de mine mai au nevoie aici și mi-ai lăsat mâna...
Să știi că uneori nu-mi plăcea, când eram mică, că părinții mă lăsau cu tine, probabil din cauza că eram prea atașată de ei, dar uitam repede de nemulțumirea mea când îmi acordai toată atenția, împachetată cu toată dragostea de bunică...
Care bunică ar fi stat să prindă păsărele cu nepoțica ei, ore întregi, pe viranda casei, unde deseori intrau vrăbiuțe neastâmpărate, iar noi două încercam să le prindem. Până la urmă ne reușea să prindem una. Mă lăsai s-o analizez, să mă joc cu ea, reușeam și s-o chinui de-atâta admirație, dar mă învățai și să-i dau drumul, s-o eliberez că și "ea e are suflețel", iar libertatea o va face fericită... Cine ar fi vrut să trăiască legat de picior cu o funiuță subțire, dar care, la fiecare tentativă de a zbura, să rănească, chiar să taie piciorușul... A știut să mă învețe prin acele gesturi mici că atunci când faci rău sau rănești nevrând pe cineva prin ceea ce faci, prin ceea ce gândești, prin ceea ce ești, trebuie să-l lași să plece, să-i dai libertatea de care are nevoie, pentru ca să fie fericit. Nu avem dreptul de a ține în colivia noastră pe nimeni, iar acea pasăre care o să vrea să rămână pe lângă tine, nu va avea nevoie de colivie, pentru că de fiecare dată când va pleca, se va întoarce tot la tine...
Care bunică ar fi stat ore întregi seara înainte de somn să-mi spună povești cu zâne și prinți, povești în care Binele tot timpul învingea Răul, povești din care atâtea m-ai învățat... Și atunci când te lua somnul și eu încă nu eram săturată de poveștile tale, te trezeam să continui până la capăt povestea începută. Nu mă mai săturam să te ascult și când nu reușeai să mă convingi să dorm găseai câte o poveste nouă, nu știu de unde, dar o găseai (de fapt o inventai), care mi-o spuneai doar după ce făceam o înțelegere că e ultima pentru acea seară. Metoda funcționa. Ultima dată când te-am văzut, nu te-am mai putut trezi să-mi povestești povestea începută până la capăt...
Care bunică a mai fost pur și simplu o bunică, de care un nepot sau o nepoată are pur și simplu nevoie ca să simtă acea dragoste, pe care doar o bunică adevărată o știe s-o emane prin micile gesturi, prin prăjiturile bune pe care doar ea așa le facea, prin floricelele mele preferate, din grădina ei, care mi le aduce la ziua mea de naștere, chiar dacă până atunci nu mă lasă să le rup. În lumea asta sunt sau mai bine zis au fost bunei, ce aveau ochii plini de scântei, ce nu-i poți uita niciodată...
* * *
Bunica nu mai este, i-aș fi dedicat ei rândurile de mai sus, dar totuși dedic aceste amintiri și gânduri persoanelor care acum suferă de pierderea oamenilor dragi, cărora le vine greu să treacă de durerea prin care am trecut și eu, și mulți alții... Nu înțelegem de ce s-a întâmplat anume nouă și apoi ne dăm seama, că nu trebuie să fim egoiști să dorim altora durerea noastră... O durere care totuși are menirea de ne face mai puternici, o durere care totuși are menirea de a ne împinge să sprijinim pe cei dragi de lângă noi și care ne face să conștientizăm că nu trăim veșnic, că nu știm dacă ajungem până mâine și din acest motiv nu trebuie să pierdem nici-o clipă fără ca să-i facem fericiți pe cei pe care vrem să-i știm fericiți. Pe când cei care ne "lasă", totuși nu încetează să ne fie alături în inimă și-n gând și în clipe când îi regăsim în amintiri frumoase...
